A mirosit la un moment dat a soare. Si m-a pacalit groaznic lasandu-ma zgribulita in mijlocul drumului. Si am cedat, gata sa storc o lacrima de ciuda ca mi-am indesat toate hainele supra-dimensionate in cutii frumos aranjate doar ca sa le scot iar la suprafata sub amenintarea unui cod galben.
De frig si zapada satula, imi fac bagajele si fug de iarna. Inspre o primavara inchipuita si compusa din mirosuri si senzatii familiare. De ce a naibii iarna nu se mai satura sa piste din obraji, sa blocheze traficul, sa exaspereze sufletele intrate intr-o stare de ultra-hibernare?
Asa ca ma declar invinsa si impachetez toata furia in mica valiza albastra. Incui usa si plec spre promisunea caldurii parintesti, a orasului mic cu strazile lui curate, a curtii goale deasupra careia e mereu cer senin. A istovitoarei beri de dimineata si a conversatiilor (ne)asteptate.

In mod ciudat, multe zile calduroase au inceput cu “Copacii infloriti”, inganata fara voie in timp ce pe bulevarde copacii chiar se dezmorteau si cativa muguri plesneau haotic. Si multe zile de martie, aprilie si apoi iunie, iulie au trecut molatec sau alert in dulci acorduri de melodii atat de familiare. Si atunci alerg spre aceasta promisiune. Ca poate muzica va schimba si anotimpul, va rezolva si problema incalzirii globale si imi va dezmorti si mie nasul.

Asa ca pisica vagaboanda isi ia coada la plimbare, ia de buna promisiunea facuta de E.M.I.L, ignora avertismentul de ninsori abundente si miaunand sfasietor ia drumul spre “a lovely city”.