Am gasit din intamplare in cautarile mele asidue pe net aceasta fotografie. And it got me thinking. Cum vreau, ce vreau si ce fac ca sa am ceea ce vreau. Suna mai degraba a scenariu de Secret, the law of attraction, dar nu e. Cum vremea de afara nu prea imi stimuleaza neuronii, mi-a trecut prin cap sa va plasez voua provocarea. Voi ce va doriti de la el? E doar un exercitiu de sinceritate:)

imaginea apusului de la malul marii

primul sarut al diminetii

caffe latte de vanilie la Starbucks-ul din Salonic

sa simt cum ma strange de mana in timp ce dorm

sa miroasa in bucatarie a tiramisu acoperit de coaja rasa de portocala

sa conduc pe ploaie

sa stiu ca cineva imi duce dorul chiar daca nu o spune

sa adorm sambata la ora la care vecinii mei se trezesc

sa ma dau pe o partie acoperita de powder si neatinsa de schiori

dupa-amiezele de duminica cand lumea e amortita si eu o privesc de pe canapeaua rosie cu o pisica alintata in brate

voi ce emotii aveti pe lista? ce nu ati vrea sa uitati niciodata? ce ati trait in mod special si v-a ramas intiparit in memoria afectiva?

Pana pe 24 ianuarie mai aveti o sansa sa va delectati cu cateva dintre cele mai reusite fotografii de epoca. Acestea surprind  cele mai importante iconuri culturale (The Beatles, Marianne Faithful, The Kinks, Pink Floyd, Cliff Richard) ale uneia dintre cele mai electrice si controversate perioade muzicale din  istoria umanitatii. Intitulata sugestiv Beatles to Bowie, intr-un omagiu adus acestor 2 repere fundamentale ale muzicii anilor 60, expozitia a fost inaugurata anul trecut la The National Portrait Gallery din Londra. Pentru suma de 11 lire, poti parcurge in pasi de dans si in imagini flamboaiante o calatorie muzicala delicioasa printre figurile colosale ale muzicii ce a facut istorie pentru parintii nostri si nu numai.sursa foto: http://www.telegraph.co.uk

A fost o dilema grea pe care am tot dezbatut-o cateva zile la rand dupa Craciun. intr-un final, ratiunea  a cedat in fata emotiei, combinatia dintre Robert Downey Junior si Jude Law parandu-mi-se irezistibila din start. Dar si pentru ca sunt fan declarat al celebrului detectiv. Insa, Sherlock Holmes modern este prea modern pentru gustul meu, anacronic pe alocuri, prea contemporan in comportament si in logica, but still charming as the book says. Episodul regizat de Guy Ritchie nu are prea mare legatura cu romanele lui Conan Doyle, fiind unul din seria celor ce il introduc pe celebrul Professor Moriarty si care a fost mult mai popularizat pe BD decat in romane. Cu toate acestea, detectivul si partenerul sau raman  personaje fascinante, iar filmul unul mai mult decat agreabil. Are parte de action like Ritchie, semnatura sa fiind uneori chiar prea evidenta; umorul: suficient de sec cat sa iti incite neuronii, si suficient de irish cat sa nu te plictiseasca. Costumele de nota 10, protagonista feminina ridicandu-se la inaltimea asteptarilor celui mai bun detectiv din lume (cum o fi sa traiesti sub aceasta presiune, ma intreb). La minusuri, recunosc, nu m-a impresionat povestea in sine: acelasi bad guy care vrea sa termine lumea, dar realizeaza la final ca a gresit un detaliu din plan si fuge cu coada intre picioare. Apoi, flerul detectivului apare mult prea rar. In roman, Holmes este un individ unic, cu capacitati intelectuale mult peste medie, cu o intuitie si o putere de analiza si observatie iesite din orice masuratoare rationala. Poate am ratat eu aceste calitati, dar in film nu au iesit in evidenta.

Oricum, in concluzie, un film ce merita vazut, desi si-a ratat miza initiala. Sau poate Guy Ritchie  a vrut sa ne demonstreze ca poate sa reinventeze un personaj celebru, chiar daca pare sa (nu) depuna suficient efort.

V-ati intrebat vreodata de ce oamenii se indragostesc? De ce unii isi gasesc sufletul pereche si altii pierd o viata intreaga trecand pe langa el sau nebagandu-l in seama? De ce pentru unii dragostea are culori de curcubeu iar pe altii ii sufoca si le sfasie sufletul in urme adanci de cutit? Sau, si mai bine, iata o intrebare si mai valabila: de ce nu ni se raspunde echivalent, in egala masura si reciproc atunci cand iubim? De ce unii iubesc iar altii se lasa iubiti? As mai avea multe alte intregari de acest gen, pe toate le-am achizitionat dupa ce am terminat de vizionat filmul 500 days of Summer. Vazusem deja trailerul si il asteptam cu sufletul la gura, avertizata de tagline-ul genial: “This is not a love story, it’s a story about love.” Tom, protagonistul filmului, este un boem romantic care cunoaste exact puterea cuvintelor (este creator de texte de felicitari, un soi de copywriter mai putin creativ). Crede in dragoste, acea dragoste pe care o traiesti o singura data in viata si la care te vei raporta fara drept de apel intr-un viitor pe care nu-l credeai posibil – caci, daca dragostea este una singura in viata, de ce ar exista un alt viitor alaturi de o alta persoana? Simplu, pentru ca Summer, sufletul sau pereche are o alta pereche. Pe care nu a descoperit-o inca, dar simte in adancul sufletului ca exista. Si decide sa nu ii refuze aceasta sansa, care pe Tom il schilodeste emotional. Vina lui Summer (acuzata de multi ca este ipocrita) nu este ca nu simte in mod veridic ci ca ce simte este mereu analizat logic, nu emotional. Cu frana de mana trasa. Iar daca exista vreo lectie de invatat din acest film, atunci aceasta ar fi ca dragoste si logica nu impart nimic. Summer se simte bine cu Tom, dar intuieste ca viata ei e in alta parte. Si nu ii poate oferi garantiile pe care acesta, indragostit, le cerseste cand simte ca ea ii fuge cu fiecare apropiere.

Surpriza, iubim cu toata forta mecanimii inimii noastre, dam totul, ne aratam vulnerabili si ce obtinem? Un zambet cald si o replica la fel de dura ca prima noapte de singuratate. Dragostea are, din pacate, un set de culori diferite pentru fiecare in parte. Cand ele se combina, e minunat, creeaza un pastel grozav. Cand se dilueaza unele in alte sau pictorul nu are inspiratie, tabloul sfarseste in podul amintirilor. Cu alte cuvinte, nu e suficient sa te indragostesti si sa iubesti. Trebuie sa fii iubit la randul tau. Iar asta nu mai tine de tine. Poti sa faci totul perfect, poti sa fii omul ideal, poti sa dai, dar asta nu iti garanteaza ca vei primi, atunci cand pentru cel mai banal motiv din lume nu esti omul potrivit la locul potrivit. La urma urmei, Summer are perfecta dreptate: ea este amuzanta, simpatica, dar egoista. Tom o invata totul despre dragoste si ea refuza sa i se deschida. Nu avea alta optiune decat asa faca asa cum Tom, la randul sau, a avertizat-o ” What is love? You just feel it!”

Este probabil prima data cand, din punctul meu de vedere, viata si filmul sunt la remiza. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi simtit/trait ce simte Tom. Iar faptul ca rolurile sunt inversate fata de maniera clasica in care barbatul paraseste si femeia sufera este si mai intrigant. Tom nu-si ascunde suferinta, nu se chinuie s-o exorcizeze, nu se straduieste sa o interiorizeze sau sa-i gaseasca o justificare. Pentru ca singura cale este cea de a o trai pana dispare de la sine. Iar daca nu dispare, sa inveti sa traiesti cu ea si sa scapi de lucrurile in care ai crezut orbeste. Dubla masura pe care regizorul ne-o ofera in judecarea celor 2 personaje este iarasi geniala. Ce unul simte celalat acuza. Dorinta lui Tom de a primi o certitudine (”I need to know that you’re not gonna wake up in the morning and feel differently”) nu poate primi decta un singur raspuns, iar acela va durea mai mult decat orice tacere.

Cred ca este unul dintre cele mai poetice, intense si triste filme despre dragoste pe care le-am vazut vreodata. Nu mergeti sa-l vedeti daca aveti la randul vostru dileme sau sunteti macinati de nesigurante. Nu va face altceva decat sa vi le trasforme in angoase. Si, chiar daca pentru Tom Summer ends with Autumn, in viata este cel mai bine sa te astepti la o lunga iarna inghetata. Da, nu mi-a placut finalul:)

Iata un exemplu cel putin minunat despre cum creativitatea se poate aplica cu usurinta in ritmul cotidian pentru a schimba de fapt niste tipare comportamentale uneori nesanatoase. Daca si tu ocolesti scarile in favoarea lucrurilor “mecanice” arunca o privire pe ideea acestor suedezi, eu cred ca o sa-ti placa. Data viitoare la metrou, doar imagineaza-ti ca iti compui propria melodie in timp ce pasesti. vei prinde, daca nu aripi, cel putin avant pentru o zi mai vesela.