Nu Walker, nu Bravo, nu Mnemonic (desi aici ar putea interveni niste voci carcotase…)
There is only one Johnny for me. ..And that is Johnny Depp. And he strikes again. De data asta in Alice in Wonderland, o noua capodopera semnata Burton. Tim Burton. Dar nu asta a fost inspiratia zilei, ci o ultima fotografie vazuta cu Johnny la Oscar. De aici la o mica rememorare in redactie despre multiplele motive pentru care ne place de Johnny a fost un pas foarte scurt si extrem de palpitant. Zic sa lasam fotografiile sa vorbeasca de la sine. Noi nu mai avem nimic de adaugat decat ca va provocam sa ne contraziceti daca nu credeti ca Johnny este cel mai talentat si sexy actor in viata. Si nu va zic decat sa va ganditi la Don Juan deMarco:)
Actually, he is very funny. As a character, i mean. Dar ma indoiesc ca asta a fost intentia lui Terry Gilliam. Nu stiu daca un magician care are puterea sa scotoceasca prin gandurile oamenilor si sa-i puna fata in fata cu lumea lor interioara (si nu, nu aia ideala, ci aia in care se aduna laolalta mizeria, jegul, intoleranta, lasitatea, rautatea dar si speranta, dulceata, sensibilitatea sau senzualitatea) dar si fata in fata cu eterna alegere intre bine si rau ar fi trebuit sa lase impresia de funny. Dar Parnassus chiar m-a amuzat. Dar nu aceasta este reactia pe care mi-o doresc de la filmele lui Gilliam. Deh, poate am imbatranit eu, dar regizorul meu preferat, pardon, unul dintre ei ca mai nou a cazut in clasament, mi-a lasat un gust dulce amarui la sfarsitul vizionarii. Acum, nu vreau sa aud ca filmele de autor sufera de manierism, ca asteptarile mele sunt asa si pe dincolo, ca filmul nu trebuie sa suscite aceleasi emotii, bla bla bla. I know the drill. Dar eu chiar cred ca un film de Gilliam in care torni toate ingredientele ce i-au conturat o semnatura personala, la care mai adaugi ca in orice reteta delicioasa putine condimente, ar fi fost cu siguranta mai bun decat tocanita aceasta recenta cu pretentii de fairytale gone bad care se ia peste picior. Cat despre Heath Ledger nici nu mai incep sa povestesc, pentru ca ar parea o blasfemie. Ma intereseaza prea putin faptul ca regizorul a vrut sa opreasca filmul fara el si a apelat la subterfugiul cu Depp si Law pe post de inlocuitori. Problema mea e povestea. Care nu e nici suficient de magica incat sa ma faca sa calatoresc intr-o alta ume, nici suficient de ironica incat sa ii apreciez finetea sau subtilitatea si nici macar atat de puternica vizual incat sa ii inteleg bugetul. Pana una alta, filmul ilustreaza perfect o teorie personala: where there is no story, there is no magic. Asa ca, domnule Gilliam, va rog frumos sa reveniti la scamatoriile dumneavoastra ante imaginarium. E doar o rugaminte de spectator fidel.
Sunt sigura ca nu stiti ce sa-i luati de ziua aia plina de inimioare si fluturasi in stomac, asa ca venim noi cu ideea. Ce e mai romantic decat o dedicatie speciala? Poate o stea cu numele lui, dar pana data viitoare, incercati cu cardurile acestea. Sunt funny si emotionante. Sau macar arata ca te-ai gandit la el pe 14 februarie.
Sandra Bullock rocked la premiile Golden Globes din acest an intr-o rochie fabuloasa Bottega Veneta din sifon purpuriu. Dupa cum stiti deja, nu exista femei mai pasionate de rochii ca cele din redactia pe tocuri, asa ca va dati seama cat de entuziasmate am fost cand am gasit o versiune a acestei rochii pe unique-vintage.com la un sfert din pretul original, adica 130 de dolari. Eu zic ca e o afacere, mai ales ca movul va fi culoarea sezonului iar gala liceelor de-abia incepe.
Am gasit din intamplare in cautarile mele asidue pe net aceasta fotografie. And it got me thinking. Cum vreau, ce vreau si ce fac ca sa am ceea ce vreau. Suna mai degraba a scenariu de Secret, the law of attraction, dar nu e. Cum vremea de afara nu prea imi stimuleaza neuronii, mi-a trecut prin cap sa va plasez voua provocarea. Voi ce va doriti de la el? E doar un exercitiu de sinceritate:)
Pana pe 24 ianuarie mai aveti o sansa sa va delectati cu cateva dintre cele mai reusite fotografii de epoca. Acestea surprind cele mai importante iconuri culturale (The Beatles, Marianne Faithful, The Kinks, Pink Floyd, Cliff Richard) ale uneia dintre cele mai electrice si controversate perioade muzicale din istoria umanitatii. Intitulata sugestiv Beatles to Bowie, intr-un omagiu adus acestor 2 repere fundamentale ale muzicii anilor 60, expozitia a fost inaugurata anul trecut la The National Portrait Gallery din Londra. Pentru suma de 11 lire, poti parcurge in pasi de dans si in imagini flamboaiante o calatorie muzicala delicioasa printre figurile colosale ale muzicii ce a facut istorie pentru parintii nostri si nu numai.sursa foto: http://www.telegraph.co.uk
Numele in sine nu mi-a placut. Nu ma duce cu gandul la o trupa pe gustul meu. Dar vocea lui Florence este o combinatie reusita de ingeri spasiti si diavoli ametiti de alcool. Florence a luat lumea muzicala val vartej, ca o tornada, in 2009 si nu prea pare sa se opreasca. Nu ca s-ar sinchisi prea mult de ce parere au criticii, avand in vedere ca este sustinuta puternic de cei de la BBC. Florence este o londoneza de 24 de ani, ce aspira sa calce pe urmele lui PJ Harvey si Bjork, dar care sufera de dislexie si o conditie severa de disimetrie. Aceasta diferenta fizica o face sa-si transpuna muzica in lumi inaccesibile muritorilor de rand. Cu un album ce a stationat pe locul 2 dupa Michael Jackson in topul UK Chart tot anul trecut si vocea principala de pe 2 albume viitoare semnate David Byrne si Fatboy Slim ce vor aparea in februarie 2010, Florence are tot timpul din lume sa se gandeasca la un nume mai catchy, desi nu cred ca asta isi doreste.
Va las sa va convingeti ascultand Howl, piesa principala de pe coloana sonora a sezonului final din serialul ce a innebunit Europa, The Tudors.
Actually, he is very funny. As a character, i mean. Dar ma indoiesc ca asta a fost intentia lui Terry Gilliam. Nu stiu daca un magician care are puterea sa scotoceasca prin gandurile oamenilor si sa-i puna fata in fata cu lumea lor interioara (si nu, nu aia ideala, ci aia in care se aduna laolalta mizeria, jegul, intoleranta, lasitatea, rautatea dar si speranta, dulceata, sensibilitatea sau senzualitatea) dar si fata in fata cu eterna alegere intre bine si rau ar fi trebuit sa lase impresia de funny. Dar Parnassus chiar m-a amuzat. Dar nu aceasta este reactia pe care mi-o doresc de la filmele lui Gilliam. Deh, poate am imbatranit eu, dar regizorul meu preferat, pardon, unul dintre ei ca mai nou a cazut in clasament, mi-a lasat un gust dulce amarui la sfarsitul vizionarii. Acum, nu vreau sa aud ca filmele de autor sufera de manierism, ca asteptarile mele sunt asa si pe dincolo, ca filmul nu trebuie sa suscite aceleasi emotii, bla bla bla. I know the drill. Dar eu chiar cred ca un film de Gilliam in care torni toate ingredientele ce i-au conturat o semnatura personala, la care mai adaugi ca in orice reteta delicioasa putine condimente, ar fi fost cu siguranta mai bun decat tocanita aceasta recenta cu pretentii de fairytale gone bad care se ia peste picior. Cat despre Heath Ledger nici nu mai incep sa povestesc, pentru ca ar parea o blasfemie. Ma intereseaza prea putin faptul ca regizorul a vrut sa opreasca filmul fara el si a apelat la subterfugiul cu Depp si Law pe post de inlocuitori. Problema mea e povestea. Care nu e nici suficient de magica incat sa ma faca sa calatoresc intr-o alta ume, nici suficient de ironica incat sa ii apreciez finetea sau subtilitatea si nici macar atat de puternica vizual incat sa ii inteleg bugetul. Pana una alta, filmul ilustreaza perfect o teorie personala: where there is no story, there is no magic. Asa ca, domnule Gilliam, va rog frumos sa reveniti la scamatoriile dumneavoastra ante imaginarium. E doar o rugaminte de spectator fidel.
sursa foto: http://www.telegraph.co.uk
De curand: