Actually, he is very funny. As a character, i mean. Dar ma indoiesc ca asta a fost intentia lui Terry Gilliam. Nu stiu daca un magician care are puterea sa scotoceasca prin gandurile oamenilor si sa-i puna fata in fata cu lumea lor interioara (si nu, nu aia ideala, ci aia in care se aduna laolalta mizeria, jegul, intoleranta, lasitatea, rautatea dar si speranta, dulceata, sensibilitatea sau senzualitatea) dar si fata in fata cu eterna alegere intre bine si rau ar fi trebuit sa lase impresia de funny. Dar Parnassus chiar m-a amuzat. Dar nu aceasta este reactia pe care mi-o doresc de la filmele lui Gilliam. Deh, poate am imbatranit eu, dar regizorul meu preferat, pardon, unul dintre ei ca mai nou a cazut in clasament, mi-a lasat un gust dulce amarui la sfarsitul vizionarii. Acum, nu vreau sa aud ca filmele de autor sufera de manierism, ca asteptarile mele sunt asa si pe dincolo, ca filmul nu trebuie sa suscite aceleasi emotii, bla bla bla. I know the drill. Dar eu chiar cred ca un film de Gilliam in care torni toate ingredientele ce i-au conturat o semnatura personala, la care mai adaugi ca in orice reteta delicioasa putine condimente, ar fi fost cu siguranta mai bun decat tocanita aceasta recenta cu pretentii de fairytale gone bad care se ia peste picior. Cat despre Heath Ledger nici nu mai incep sa povestesc, pentru ca ar parea o blasfemie. Ma intereseaza prea putin faptul ca regizorul a vrut sa opreasca filmul fara el si a apelat la subterfugiul cu Depp si Law pe post de inlocuitori. Problema mea e povestea. Care nu e nici suficient de magica incat sa ma faca sa calatoresc intr-o alta ume, nici suficient de ironica incat sa ii apreciez finetea sau subtilitatea si nici macar atat de puternica vizual incat sa ii inteleg bugetul. Pana una alta, filmul ilustreaza perfect o teorie personala: where there is no story, there is no magic. Asa ca, domnule Gilliam, va rog frumos sa reveniti la scamatoriile dumneavoastra ante imaginarium. E doar o rugaminte de spectator fidel.