Dupa Train de Vie, nu credeam ca Radu Mihaileanu va reusi sa recreeze acelasi mix de emotii contradictorii intr-un scenariu captivant si lipsit de orice clisee. Iata ca Le concert mi-a daramat asteptarile si mi-a indus din nou acea stare pe care doar filmele sensibile o pot construi cu talent si migala. Le concert este o poveste plina de sensibilitate, iar ceea ce il face pe Radu Mihaileanu sa se distinga de toti regizorii romani din noul val al cinema-ului romanesc este exact aceasta emotie filtrata prin prisma umorului. Cu alte cuvinte, se ia o situatie dramatica si se exorcizeaza in modul cel mai eficient, adica prin comic (de limbaj si de situatie) aparent involuntar, fara a pierde insa nimic din savoarea umorului sau finetea emotionala. Paradoxal, desi te aliniezi tragediei existentiale a protagonistilor, te desprinzi pentru a savura spiritul comic. Mixul de muzica si poveste sentimentala te seduce prin acest touch profund uman si generator de caldura si energie sufleteasca. In plus, familiaritatea unor situatii in care ne regasim ca societate si popor te obliga la o reactie mai mult decat controversata: razi si plangi in acelasi timp. Muzica ramane personajul principal al acestui film, iar Concertul pentru vioara al compozitorului rus Tchaikovski capteaza sufletul slav in tot ce are mai stralucitor si mai nostalgic.